De ce sa scrii pe carti :)

      Vă mai amintiți multele poze și citate care condamnă scrisul pe cărți? Dumnezeule mare! Sfârșitul lumii! Apocalipsa! Ragnarok și toate cele, dacă se întâmplă cumva să tragi o dungă cu pixul pe sub un citat mișto. Viața noastră este terminată, am putea la fel de bine să aruncăm cartea, nu merită să mai ținem un astfel de obiect bizar în bibliotecă, etc, etc.

       Dar dacă v-aș spune că poți să subliniezi cuvinte pe care nu le cunoști, sau fraze interesante? Că e în regulă să faci asta, că de fapt nu distrugi cartea, ci, asemenea autorului, o personalizezi, o însemnezi, o faci a ta.
 V-ați gândit vreodată cum ar fi să notați pe carte tot ceea ce gândiți în timpul citirii acesteia? Cum s-ar comporta cel care ar citi-o după voi? Cum ați reacționa voi, dacă ați citi o carte pe care cineva și-a notat gândurile înainte? N-ar fi interesant? Palpitant? Poate ar spori misterul romanului.


      Mi-am imaginat o poveste. Merg într-un loc și găsesc o carte. Nu știu despre ce e vorba, dar pe prima pagină, sub titlu, cineva a scris cu stiloul. Este un scris caligrafic, ordonat, și e fascinant, așa că citesc în continuare. În primul capitol, cititorul anterior a subliniat două citate de dragoste, câteva generalități despre viață și mai multe lucruri triste. Mă gândesc că omul care a citit-o era un romantic sau un melancolic; nu-mi scot ideea din cap și merg mai departe. Aproape că nu simt povestea propriu zisă, fiindcă mă fascinează povestea cititorului care și-a permis să scrie pe carte.
      În capitolul următor, acesta a continuat să sublinieze. Cu pixul și cu creionul. Uneori apar câteva x-uri și semnul unui colț care fusese îndoit. Continui să citesc. Cititorul continuă și el să tragă linii și începe chiar să noteze cuvinte pe margine. Ei, tupeu! Dacă pozele de pe facebook spun să nu scriem pe cărți, pe ăsta ce l-o fi apucat? Dar, deși sunt sâcâită, dau pagină după pagină, abia reușesc să fiu atentă la poveste, de abia le mai dau voie gândurilor proprii să mi se instaleze în minte. Am nevoie de gândurile cititorului anterior. Trebuie să aflu ce gândea el. Și citesc, aproape disperat, cu repeziciune.
      Ajung la capitolul final și însemnările se opresc. Îmi spun că voi da peste câteva notițe pe pagina următoare, dar nu se întâmplă așa. Ultimul capitol este lipsit de orice atingere vizibilă a cititorului, iar eu nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat. De ce s-a oprit? N-a reușit să termine cartea? Nu i-a mai mers pixul? Și-a pierdut creionul? Stop. Final.

Și realizez că nu doar o poveste bună face o carte bună. Ce face o carte bună, depinde de context, de moment, de autor, de cititori, de tine, întotdeauna calitatea cărții este determinată de subiectivism.

Nu este în regulă să distrugi cărți, dar este în regulă să scrii pe ele, atâta timp cât sunt ale tale. Dacă găsești un citat și vrei să îl subliniezi, fă-o! Dacă ai un comentariu, notează-ți-l pe carte. Ți se dă voie să faci asta. Știi vorba aia, „Cărțile sunt prieteni reci, dar siguri”? E adevărată, dar dacă îmi pot încălzi prietenii, prin personalizarea lor, o voi face, indiferent de regulile care au umplut internetul, indiferent de motivele invocate de alții și de interdicțiile stereotipizate, care spun clar că nu ai voie să scrii pe cărți. Ai voie. Fă-o, dar nu îți bate joc :)


1 comentarii:

  1. Anndrei spunea...

    Urăsc să scriu pe cărți. De aceea merg la Auchan și îmi cumpăr abțibilduri dintr-alea colorate, pe care le lipesc pe pagina unde găsesc un citat care m-atrage. Sau rup câte o foaie din caiet, o bucată de șervețel și marchez locul. Hehe, numai să nu murdăresc cartea. Pupici, furelise!